Teatrul Jean Bart Tulcea

TEATRUL JEAN BART TULCEA



Tragos 2016

Festivalul Internațional de Teatru ”Tragos”

ediția a XIV-a, 2016

 

 

Oscar este un copil de doar 10 ani, care, din cauza unei boli grave, trăiește într-un spital. Băiatul suferă de leucemie, boală ce-l va conduce spre moartea inevitabilă. El duce un ”război” inocent și pătimaș împotriva tuturor. Singura persoană pe care o acceptă și o apreciază de la bun început este Tanti Roz. Această bătrână infirmieră câștigă încrederea băiatului, surprinzându-l mereu cu povești moderne, care sunt adevărate istorisiri de viața, în care nici binele, dar nici raul nu câștigă

Tanti Roz îi sugerează copilului ideea de a trăi fiecare zi de parcă ar fi zece ani și dorește să îl învețe să îi scrie lui Dumnezeu pentru a nu se simți atât de singur. Oscar ajunge să-și trăiască adolescența alături de prietenii din spital, să-și întâlnească prima iubire, cu care se și căsătorește, să piardă iubirea care i-a oferit atâta entuziasm și euforie, iar în cele din urmă, să regăsească dragostea la apusul unei vieți ca o lumânare care arde la ambele capete ...


 

 Arta lor fara cuvant se bazeaza pe sinteza unor diferite mijloace de expresie scenica: pantomima, dans, step, teatru, gest, o impletire de muzica si lumini. Spectacolul vizual este un carusel de povesti plin de sensibilitate, umor inteligent si rafinat, spirit romanesc. Limbajul este universal, fara cuvinte, propunand un alt nivel de comunicare, de la suflet la suflet, un nou gen de teatru, care presupune şi pantomima şi stepul şi dansul, pentru a universaliza mesajul artistic, pentru a găsi un vehicol de a transporta mai rapid, mai eficient, mai profund şi fără intermediar (traducere) sentimentele şi gândurile noastre.

    “Rencontres” este intalnirea intre mai multe lumi si civilizatii, intalnirea intre un EL si o EA in diverse timpuri si in diverse spatii. O poveste de dragoste cu iluziile, cautarile, tensiunile si indoielile ei, se intersecteaza in spectacol cu o poveste despre insingurarea si alienarea individului sub stresul vietii moderne, cu un tango pasional plin de ironie si gaguri , cu o istorie a cuplurilor celebre ale cinematografiei… 

 

 

Anii 60. Un drum cu serpentine periculoase înconjoară un munte. Doi frați, pe nume Rudolf și Anton, trăiesc izolați de societate, la baza acestei formațiuni pietroase. Această șosea constituie unica lor sursă de subzistență, șoferii pierzând adesea controlul volanului, avariile producându-se în fața casei lor. Accidentele sunt întotdeauna fatale. Rudolf repară mașinile, apoi le vinde. Anton scrie necroloagele și se ocupă de înmormântarea victimelor.

După fiecare accident, acesta trimite câte o scrisoare Directorului Secretar de Stat pe probleme de trafic din Ministerul Transporturilor, pentru a trage un semnal de alarmă în legătură cu acest pericol rutier. Nimic, însă, nu se remediază. Douăzeci și cinci de accidente se succed cu repeziciune. Însă la cel de-al douăzeci și cincilea, situația se schimbă. Pentru prima oară este un supraviețuitor. Cei doi descoperă că șoferul rănit este chiar Directorul din Minister în persoană, Kriegbaum, venit să analizeze situația, ca urmare a memoriilor înaintate de Anton. Și povestea de aici începe…

Mihai GĂLĂȚAN

 

Spectacolul "NOI DOI" prezintă o dramă contemporană bazată pe o faptă reală și adusă la nivelul unui act artistic prin creionul dramaturgei Ileana Răducanu și măiestria regizorală a doamnei Doctor Honoris Causa Cătălina Buzoianu.

Cu un mesaj puternic în spate, piesa urmărește relația dintre un tată slovac, stabilit în România și fiica lui de 10 ani. Amândoi trec printr-o mare dramă și încearcă, în felul propriu, să își ducă viața mai departe. Ei trăiesc din amintirile trecutului, uitând că sunt o familie, iar salvarea lor vine de unde se așteptau mai puțin. 

Un spectacol dramaturgic care prezintă nu doar relația dintre tată și fiică, dar punctează și situații sociale extrem des întâlnite. Un fapt de viață trist prezentat într-o formă amuzantă și ironică. Se sparg diferențele culturale, prejudecățile și se pătrunde în intimitatea unor personaje care pot fi chiar oamenii de lângă noi. 

Povestea celor doi ridică probleme obișnuite, uneori banale, cu care ne confruntăm abia după momentul în care cineva drag dispare de lângă noi.

Sursa: AICI

 

Piesa are o structură filmică, evenimentele nu sunt redate cronologic, autorul jonglând cu planurile precum un matematician priceput, cu cifrele. Și chiar despre un matematician este vorba aici. Robert (Nelu SERGHEI), profesor al Universității din Chicago, se luptă cu porpriii săi demoni într-un univers în care singura ființă capabilă de a-i oferi echilibrul vital este fiica sa cea mică, Katherine (Aida ECONOMU). ,,Demonstrația” este un text surprinzător și imprevizibil, David Auburn reușind cu mare talent să compună, dintr-o propunere de situații scenice aparent împrăștiate brownian, un tablou rotund. Katherine, îngrijindu-și tatăl în ultimii săi ani de viață, neagă practic faptul că ea însăși are nevoie de ajutor. Iar sinusoida își continuă astfel, ca în grafic, mișcarea sa ondulatorie...

Sora lui Katherine, Claire (Oana-Lavinia PISAROGLU), alături de Harold Dobbs (Florin Hrițcu), un fost student de-al lui Robert, au toate premisele să devină căile de evacuare ale dramei protagonistei. Însă nu este așa. Interesele personale prevalează, iar aceste puncte de sprijin sunt inutile precum inutile sunt proptelele ce susțin formele moi din tablourile lui Dali. Tatăl supraviețuiește prin fiica sa, care-i moștenește părintelui talentul la cifre, iar rezultatul combustiei lăuntrice a fetei se concretizează printr-o demonstrație matematică revoluționară, notată pe un banal caiet. Dar geniul, în multele lui forme- geniul compus din vulnerabilități și puncte forte, anunță și o altă moștenire, care aparține patologiei.

David Auburn (n: 30 noiembrie, 1969) este un dramaturg american. Piesa sa, ,,Demonstrația” (,,Proof”), a câștigat în anul 2001 premiul Pulitzer pentru dramaturgie. S-a născut în Chicago, Illinois. După anul 1987, an ce coincide terminării studiilor liceale, urmează cursurile Universității din Chicago, ulterior urmând doi ani de scriere dramatică la Julliard.

Vlad Cristache, unul dintre cei mai tineri regizori care au montat vreodată la Teatrul ,,Jean Bart” este totodată și unul dintre cei mai apreciați reprezentanți ai generației sale, la ora actuală. Născut la București în 1987, a absolvit în 2009 cursurile de Regie Teatru ale Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică București, la clasa profesorilor Ludmila Szekelly Anton și Radu Apostol. În 2011 termină masteratul în cadrul aceleiași instituții, clasa profesorului Victor Ioan Frunză.

Mihai GĂLĂȚAN

 

Pinocchio, a cărui poveste o cunoaște toată lumea, este un spectacol cu păpuși vii, colorat, care promite să răpească celor mici și celor mari, zâmbete și ropote de aplauze.

 

Anonime iubiri fericite ard sub cerul înghețat al unui orășel din Nord. Plăcere și exaltare, retrageri temătoare, dulci stângăcii, țâfne răsfățate, gesturi oprite la jumătatea drumului dintre dorință și bunăvoință, toate se amestecă în licoarea tare a îndrăgostirii. Din piesa lui Cariani, Vlad Cristache a ales acele povești în care iubirea vindecă și împlinește, rotunjindu-ne asperitățile mușcăturilor timpului. Alegerea sa creează o viziune reconfortantă, plină de tandrețe, căci toți oamenii sunt frumoși atunci când sunt fericiți.

Cuvintele sunt dezbrăcate de sensul lor figurat pentru că acela care iubește își pierde toate măștile: inimile frânte sunt păstrate în săculeți zornăitori și pot fi reparate, toată iubirea primită de la celălalt poate încăpea în multe, multe pungi roșii, cât să umpli o cameră sau într-un obiect mic, mic. Pentru că în iubire declarațiile devin de multe ori declamații decorative, avem nevoie de concretețea gestului care închide în sine preocuparea specială pentru fericirea celuilalt.

Decorul conceput de Vlad Cristache e rupt din frumoasele cărți ilustrate ale copilăriei, ale căror culori și desene inocente ne smulg un zâmbet la orice vârstă. Acesta devine un minunat ambalaj pentru poveste căci întâlnirea cu El/ Ea este cel mai frumos dar al vieții.

(Raluca Naclad, consultant artistic)

„Spectacolul cel mai plăcut de la Piatra Neamţ a fost Aproape, în original Almost, Maine, de John Cariani. Spectacol de un umor şi o spiritualitate delicată rar întâlnite pe o scenă. (…) Pe scenă avem câteva întâmplări de dragoste între oameni foarte tineri, cu o excepţie poate, de o poezie deloc ostentativă, care trece foarte bine în sală. Tablourile cu log în coadă au, pe lângă personaje, nişte povestitori, un fel de cor antic deloc antic şi de demult, care imprimă ritmul spectacolului, dar îi dau şi o coloratură de umor fin. Şi aici, tinerii nou-veniţi fac minuni de vitejie scenică, alături de un matur, Daniel Beşleagă, ceilalţi sunt, ca să nu-i uităm: Florin Hriţcu, Alexandra Suciu, Sabina Brânduşe, Nora Covali, Corina Grigoraş, Dragoş Ionescu, Mircea Postelnicu.“

Nicolae Prelipceanu, Tur de orizont. Teatrul Tineretului Piatra Neamţ („Viaţa Românească“ 3/ 2016)

„În montarea ceva mai frustă, mai realistă, mai ironică realizată la finele anului 2015 la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, regizorul Vlad Cristache are în vedere circularitatea textului. Scontează inteligent pe valorarea prologului şi a epilogului între copertele cărora sunt încadrate şase poveşti de dragoste care mai de care mai nostime. Dar şi pe aceea a Interlogului al cărui rost nu este exclusiv acela de a ne reaminti de unde a pornit totul, ci şi de a ne spune câtă nefericire aduce cu sine singurătatea. Spectacolul devine tot mai insistent, dar deloc didactic ori obositor, o pledoarie pentru iubire şi pentru inimi calde. (…) Fiecare din cele şase secvenţe, ca şi Interlogul, de altfel, are individualitatea ei, stilul său propriu. Ceea ce e foarte bine. Încă şi mai bine e că fragmentarismul textual dobândeşte în montare organicitate şi unitate.“

Mircea MORARIU, Dragostea la temperaturi scăzute („Teatrul azi“, nr. 5-6/ 2016)

„... în „Aproape” fiecare secvenţă şi individ devin plasture universal impregnat de tandreţe surâzătoare. (...) actanţii, tinzând către diseminarea policromă boreală, sunt atraşi unul spre altul printr-un magnetism paradoxal; nu degeaba, pentru a fi împreună, Ginette trebuie să dea ocol pământului pentru a ajunge aproape, nu departe, adică în braţele lui Pete. (…) Un umor recitit ingenios, pentru a-i deschide ferestrele către conotaţii şi căi neaşteptate, dar limpede coerente.“

Doru MAREŞ, Transa de a fi (Yorik.ro, nr. 33)

 

 

 „Butoiul cu pulbere” surprinde o umanitate cinică, alienată, animată de o violenţă fără sens şi care se exprimă printr-un limbaj frust, brutal. Nimic nu pare să justifice nebunia personajelor. Se bănuieşte doar drama fiecăruia, suferinţa căreia nu i-a găsit nimeni leac şi care se revarsă în exterior sub forma furiei pe care neputinţa o face să atingă dimensiuni cataclismice.

E o lume fără speranţă, în care distrugerile sunt iremediabile, de unde şi cinismul personajelor şi umorul negru. Sunt atinse cu abilitate marile frământări şi totodată frustrările unui popor întreg. Dorinţa de a fugi din propria ţară îşi poate găsi împlinirea în gustul amar al pierderii partenerului de suferinţă. Gândul la sărmăluţele de post - vinerea - şi la cele cu carne - sâmbăta - şi dorul de iubita părăsită fără niciun cuvânt duc la nostalgia după liniştea de acasă. Se pare că tot acolo e mai bine!

 

Povestea tristă dar şi comică a lui Grasu’ Contrabasu este rodul unor experienţe proprii, dar şi a unor întâlniri cu oameni simpli, cu care am trăit şi mai trăiesc alături şi care nu au nimic interesant în ei: nu sunt eroi, nu au aptitudini excepţionale, aspiraţii intergalactice, nu duduie de înţelepciune, nu sunt sfinţi dar nici diavoli, au o singură calitate – sunt oameni.
Şi iubesc.
Ion Sapdaru

 

Destinul României, din anii 60 până în 2000, ne este spus prin povestea unei femei ce-şi trăieşte viaţa în acesta perioadă. În ipostazele de adolescentă pionieră, mamă, bătrână cunoaşte un traseu trist, pe care însă îl străbate plină de candoare, seninătate şi curaj.

Pentru acest rol, Cristina Casian a fost distinsă cu Premiul UNITER pentru Debut în 2008.

 

 

”Oleanna” de David Mamet, este o piesă de teatru în două personaje ce ridică probleme importante în evoluția societății contemporane, precum corectitudinea politică și definirea deficitară a termenilor în comunicare. Personajele care participă la construcția conflictului dramatic al textului sunt Carol (Irina NAUM), o studentă și profesorul ei John (Cristi NAUM).

Acțiunea se petrece în biroul lui John. Carol îi mărturisește profesorului că, deși i-a citit cartea, nu a înțeles deloc cursul, mai cu seamă teza conform căreia studiile universitare, ca fenomen de masă, ar fi o utopie. Pe măsură ce dialogul dintre cei doi crește, profesorul (căruia i se va acorda în curând titularizarea, cât și o mărire de salariu) este înterupt periodic de telefoanele soției, care îi cere acestuia să vină acasă urgent. Grăbit,

John îi promite fetei, atingându-i în treacăt umerii, că o va nota cu punctajul maxim dacă va reveni de câteva ori să discute materia. În următorul act aflăm că avansarea (de pe urma căreia profesorul își făcuse planul achiziționării unei noi reședințe) este periclitată de reclamația pe care Carol a înaintat-o conducerii, susținând că a fost victima unui comportament pornografic, oferindu-i-se nota maximă în schimbul unor viitoare întâlniri. Dorind să o convingă că a înțeles greșit toată istoria, John îi explică acesteia, cu calmitate, situația. Considerând că ar fi mai bine să părăsească locul, fata este flancată și strânsă cu putere de mână. Iar de aici, lucrurile capătă o nouă turnură.

Mihai GĂLĂȚAN

 

Capcana noastră cea de toate zilele …teatrul. 

Ce s-a întâmplat cu actorii după scandaloasa reprezentaţie de la Elsinore? Mereu mi-am pus această întrebare, recitind Hamlet. E ciudat că Shakespeare, un dramaturg riguros cu personajele sale, părăseşte brusc subiectul, lăsând spectatorul să-şi imagineze singur un final la această poveste, având, evident, probleme mai importante în desfăşurarea piesei despre tristul prinţ al Danemarcei. 

Şi totuşi, ce s-a întâmplat cu amărâta trupă, oprită de însuşi regele înfuriat, să ducă la capăt spectacolul? A fost plătită şi apoi lăsată să plece? Avem toate motivele să credem că nu. Actorii s-au trezit, fără voia lor, în mijlocul unei farse monstruoase, contribuind şi ei la adâncirea conflictului prin spectacolul ”Uciderea lui Gonzago”. Desigur, Polonius, artizanul acestui scandal, nu poate permite ca martorii să rămână nepedepsiţi. Şi este logic că actorii, după spectacol, au fost aruncaţi în temniţele castelului. 

Nedialko Iordanov, fascinat de subiect, a dat frâu liber fanteziei, imaginând astfel o teribilă poveste despre soarta a cinci actori, angajaţi să-l ,,înveselească’’ pe prinţul ,,nebun’’. Trebuie să ţinem cont de faptul că piesa a fost scrisă în plin regim comunist, când subiectul era mai actual ca niciodată. Astfel a fost prinsă în capcană mica trupa de teatru...

Oare azi am ieşit din capcană? Suntem stăpânii absoluţi ai ideilor şi creaţiei noastre? Oare nu suntem prinşi şi manipulaţi cu nişte fire invizibile? Se pare că da! Încă ne mai aflăm la cheremul celor care împart pomeni, mai suntem tributarii unor frici inexplicabile. Spaimele noastre, nevrozele noastre, preacurvia cu gândul şi vorba… Capcana noastră cea de toate zilele, teatru …Dulce capcană! 

Meseria de actor, ocupaţie ciudată şi detestată în continuare de majoritatea semenilor noştri, este o meserie de sacrificiu, atunci când e făcută cu credinţă şi dăruire… Actorul adevărat este un copil mare, care preferă să schimbe ultimul coltuc de pâine pe un rol cât de mic. Sunetul aplauzelor înlocuiesc actorului sunetul valurilor mării, foşnetul pădurii, ecoul munţilor, gânguritul pruncului…

Atâta vreme cât actorul va iubi nebunia numită teatru, tot atâta vreme se vor găsi indivizi care vor profita de această iubire…

Restul e … teatru! 

Ion Sapdaru

 

Un fierar neamţ află după mult timp că fiul lui este de fapt fiul unui român, rezultat în timpul războiului, când el era pe frontul sovietic. Soţia sa a făcut un copil tot cu un fierar. Şi nici soţia acestuia din urmă n-a rămas mai prejos în absenţa soţului. Şi ea a făcut un copil cu un soldat fierar rus. Revolta pe care o simte nemţoaica ajunge la paroxism, astfel că doreşte să se răzbune.

Comedia trasnita “lNTRE CIOCAN SI NICOVALA” , în regia lui HORATIU MALAELE, este un Cal Troian ce nu aduce în prim plan doar adulterul (abordat într-o cheie comică), ci şi războiul (cu dramele sale inevitabile), ambele contribuind sistematic la alienarea individului.